Pitulicile lui MacArthur

Pitulicile lui MacArthur
3 cititori au dat 4.7

pituliciCinci specii de pitulici sfârâitoare insectivore – pitulicea cu pelerină, pitulicea cu târtiţa galbenă, pitulicea gulerată-verde, pitulicea cenuşie şi gătejelul- au fost subiectul unui studiu clasic de ecologie comunitară (stiinţa care interpretează interacţiunile dintre specii). Aceste specii împart adesea aceleaşi teritorii de reproducere în pădurile mature de conifere.

Unii ornitologi credeau că cele cincii specii ocupă aceeaşi nişă – cu alte cuvinte, ele păreau să-şi asume roluri identice înăuntrul aceleaşi comunităti de păsări. Aceste cinci pitulici ar fi astfel o excepţie de la regula ecologică a excluderii competitive.

Regula afirmă că două specii care ocupă aceeaşi nişă nu pot coabita deoarece invariabil una o va înlocui pe cealaltă.

Pentru teza sa de doctorat, regretatul Robert MacArthur, devenit unul dintre ecologiştii americani de prim rang, şi-a propus să determine dacă cele cinci specii de pitulici ocupau într-adevar aceeaşi nişă.

Luand măsurători ale trunchiurilor de molid, brad şi pin, de sus în jos şi de la mijloc înspre exterior, MacArthur a divizat arborii în mai multe zone, notând pentru fiecare trunchi poziţiile preferate ale celor cinci specii diferite de pitulici. O înregistrare în zona „T3“ indică o pasăre care se hrăneste cu acele si mugurii tineri de la varful unei crengi aflate la 7-9 metri de vârful copacului. O înregistrare în „M3“ semnala preferinţa pentru ace moarte situate la aceeași înalţime, dar în zona de mijloc a unei crengi. O înregistrare in „B2“ indică o pitulice care se hrăneala baza unei ramuri desfrunzite, acoperite cu licheni. În total, au fost identificate 16 poziţii diferite, iar MacArthur a descoperit că fiecare specie îşi împărţea în mod diferit timpul petrecut într-o anumită zonă a copacului.

Pitulicea cu pelerină, de exemplu, rămânea mai ales la exteriorul vârfului, gătejelul se hrănea preponderent în interior si la mijloc, in timp ce pitulicea cu târtiţa galbenă se muta dintr-o parte în alta mai mult decât oricare dintre celelalte două. Comportamentul lor este ilustrat în diagramele anexate, unde apar îngroşate zonele care insumau 50 la sută din activitatea de hrănire a speciei.

MacArthur's_WarblersDe la stânga la dreapta: pitulicea cu pelerină, pitulicea cu târtiţa galbenă, pitulicea gulerată verde,
pitulicea cenuşie şi gătejelul. Zonele negre din coniferii stilizați arată unde se concentrează activitatea de hrănire.
MacArthur a înregistrat, de asemenea, detalii cu privire la obiceiurile de cules ale pitulicilor descoperind că şi acestea erau diferite. De exemplu, pitulicea cu pelerină prinde mult mai multe insecte zburătoare decât pitulicea cenuşie şi tinde să se deplaseze pe verticală, mai degrabă decât pe orizontală (în concordanţă cu tendinţa de a rămâne în exteriorul arborelui).
Pitulicea gulerată verde planează mult mai mult decât gătejelul, iar nestatornica pitulice cu târtiţă galbenă are
cele mai variate obiceiuri alimentare. În plus, MacArthur a descoperit indicii că penuria de hrană limitează mărimea populaţiilor de pitulici.
În ansamblu, MacArthur a concluzionat că „păsările au un comportament care le expune la diferite tipuri de hrană.”
De asemenea, perioadele lor de înmultire sunt uşor diferite, astfel încât nevoile lor maximale de hrană nu se suprapun.
Pasările împart o resursă limitativă – aprovizionarea cu insecte ocupând astfel nişe diferite.Copyright ® 1988 by Paul R. Ehrlich, David S. Dobkin, and Darryl Wheye
Tradus de pe https://web.stanford.edu/group/stanfordbirds/text/essays/MacArthur’s_Warblers.html

Alte articole din aceeași categorie

    Ți-a plăcut articolul? Urmărește-ne pe Twitter @Streptococcul

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

    Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>