Vânătorii de microbi

Vânătorii de microbi
1 cititori au dat 5

MICROBEHPaul de Kruif  a publicat cartea Vânătorii de microbi în anul 1920 aducând un omagiu celor care au contribuit la dezvoltarea minunatei științe a microbiologiei. El descrie viața microbiologilor începând cu secolul al XVII-lea, împrejurările politice și sociale în care au trăit, precum și descoperirile lor.
Am citit cu interes cartea lui Paul de Kruif și am considerat că e util să scriu un rezumat al cărții pe acest blog.

Povestea vânătorilor de microbi începe cu  Anton van Leeuwenhoek (1632-1723), cercetător olandez din Delft, care a inventat un microscop foarte simplu și a demonstrat existența microorganismelor.
Leeuwenhoek a expus descoperirile sale Academiei Regale din Marea Britanie, înființată de Carol al doilea, după plecarea lui Oliver Cromwell.

Lazzaro Spallanzani (1729-1799), a demonstrat că viața nu poate apărea spontan, așa cum credeau alți oameni de știință din vremea lui.
Contemporanii lui afirmaseră că viața poate apărea spontan după ce efectuaseră un experiment prin care fierseseră cereale într-o sticlă, astupaseră sticla cu un dop de plută, iar după câteva săptămâni observaseră microbi în acea sticlă.
Spallanzani a reluat experimentul, dar el a astupat sticlele fie cu dopuri de plută, fie cu sticlă topită. După mai multe săptămâni a observat că în sticlele sigilate cu dopuri de plută erau microbi, iar în sticlele sigilate cu sticlă topită nu erau microbi, infirmând teoria conform căreia viața putea apărea spontan – era clar că microbii se transferaseră din aer în sliclă prin dopul de plută.
De asemenea, Spallanzani a demonstrat că microorganismele pot trăi în mediu anaerob, contrazicând teoriile contemporanilor lui conform cărora viața putea exista doar în prezența oxigenului.

Louis Pasteur (1822-1895) și Robert Koch (1843-1910)

 

Carierele celor doi sunt foarte strâns legate una de cealaltă.

Pasteur a fost un chimist francez care de mic a fost fascinat de microorganisme. Spirit liber, făcea nenumărate experimente în același timp și îi plăcea să aducă la cunoștință comunității științifice rezultatele sale, înainte de a le fi verificat 100%. Falsele sale descoperiri i-au pus de multe ori sub semnul întrebării integritatea sa ca om de știință, dar de-a lungul timpului au rămas în umbra rezultatelor lui pozitive și au fost uitate.

Primul său succes a fost „dezlegarea misterului” fermentației sfeclei de zahăr. Fermieri francezi i-au adus la cunoștință faptul că că sfecla de zahăr nu mai urma procesul știut de fermentație (transformarea în alcool), ci în schimb se transforma într-un lichid vâscos cu gust acru. Producția de alcool era în pericol, iar fermierii riscau să-și piardă veniturile.
Pasteur descoperise mai devreme ingredientul absolut necesar transformării strugurilor în vin: drojdia. Drojdia consuma zahărul din struguri și producea alcool. În mod similar, în timpul fermentației sfeclei de zahăr, drojdia consuma sfecla de zahăr și producea alcool. Cu ajutorul unui microscop, Pasteur a observat că în cazul sfeclei de zahăr din fermele franceze drojdia era eliminată de bacterii care produceau acid lactic, transformând sfecla în lichidul cu miros dezgustător. Pasteur a stabilit corect cauza tranformării sfeclei în lichidul vâscos, reușită care i-a adus o oarecare celebritate.

Alți fermieri producători de oțet i-au cerut ajutorul pentru a determina de ce strugurii, în loc să se transforme în oțet, se transformau într-un alt lichid, neplăcut la gust și miros. Și de data aceasta, Pasteur a stabilit cauza, și anume contaminarea cu alți microbi decât cei carea produceau acidul lactic, responsabili pentru acrirea strugurilor și transformarea lor în oțet. Autorul cărții, Paul de Kruif, descrie cum, cu această ocazie Pasteur a inventat procesul care îi poartă numele, pasteurizarea. El le-a recomantat fermierilor să încălzească sucul de struguri până la o temperatură mai mică decât punctul de fierbere înainte de a-i pune la acrit. Recomandarea lui Pasteur a funcționat. Acum știm că încalzirea lichidului omoară microbii dăunători, dar nu pe cei responsabili de acrirea strugurilor. Pasteur a reușit înca o data!

Între timp, Robert Koch, medic într-un sat german, își găsea cu greu timp să efectueze experiemente pentru stabilirea cauzelor care declanșau boli oamenilor. Koch avea nenumărați pacienți, iar în timpul liber studia microbiologia. El a observat pentru prima dată bacteriile din sângele oilor care muriseră de antrax – Bacillus anthracis- și a stabilit că aceste bacterii erau responsabile pentru declanșarea bolii și moartea animalelor.

Robert_Koch Robert Koch, al treilea de la stânga la dreapta, într-o expediție în Egipt, 1884, la un an după descoperirea cauzei holerei


El a fost primul cercetător care a stabilit un protocol pentru izolarea bacteriilor într-un mediu solid – a distribuit picuri de apă care conțineau bacterii pe suprafața unui cartof fiert, și a observat că fiecare tip de bacterii formează o colonie „pură”; până atunci nu existase o metodă de izolare a bacteriilor de un anumit tip dintr-o amestecătură de tipuri.

Koch a mers mai departe și a determinat cauza tuberculozei – bacteria Mycobacterium tuberculosis. A călătorit în India și Egipt și a determinat cauza holerei – bacteria Vibrio cholerae- și felul în care se transmite la om – fie de la un bolnav deja contaminat, fie din apa murdară.

Pasteur a aflat despre cercetările lui Koch și si-a îndreptat atenția spre microbii care dăunează sănătății oamenilor. A preparat un vaccin pentru prevenirea antraxului pe care l-a administrat diferitelor mamifere. Într-un mare eveniment public a demonstrat eficiența vaccinului său, iar după aceea vaccinul a început să devină comercializabil. Din păcate, vaccinul comercilizat nu a avut succes: de multe ori, animalele injectate cu vaccin mureau chiar de antrax. Rezultatele dezastruoase au fost criticate aspru de către Robert Koch.

Spre sfârșitul carierea sale, Pasteur a descoperit vaccinul antirabic, cu care a tratat pacienți din toată lumea: Europa, Rusia și chiar Japonia. A devenit un fel de erou al Franței, iar succesul său i-a adus sponsorizări din toată lumea, cu care a înființat Institutul Pasteur din Paris.

Emile Roux (1853-1933) și Emil von Behring (1854 -1917)
Cei doi Emili au fost discipoli ai marilor savanți despre care am vorbit anterior. Roux a lucrat în laboratorul lui Pasteur, iar Behring în laboratorul lui Koch.
Difteria este o boală care se manifestă în general prin umflarea gâtului pacientului și provoacă moartea acestuia în câteva zile.
Roux a constatat că un număr foarte mic de bacterii era suficient pentru declanșarea difteriei, în compariție cu numărul mare de bacterii necesar pentru declanșarea altor boli, cum ar fi antraxul sau tuberculoza.
Bacteriile care declanșau difteria erau localizate în gâtul bolnavilor și nu se gaseau nici în organele interne, nici în sângele celor decedați. Roux scris un articol științific în care a comunicat descoperirile sale și, pe un ton neîncrezător, a menționat la sfârșitul articolului posibilitatea ca responsabile pentru moartea bolnavilor de difterie să nu fie bacteriile, ci toxinele produse de acele bacterii.


Behring, în Germania, a preluat informațiile scrise de Roux și a făcut nenumărate experimente pentru a stabili dacă într-adevăr toxinele produse de Corynebacterium diphtheriae erau cele care cauzau boala și moartea. Behring a confirmat ipoteza lui Roux și a creat primul vaccin împotriva difteriei. L-a administrat primilor lui pacienți care au supraviețuit bolii. Roux a preluat rezultatele lui Behring și a perfecționat vaccinul. Behring a câștigat primul premiu Nobel în medicină și fiziologie pentru munca sa legată de difterie.

Elie Metchnikoff (1845-1916) formulat teoria fagocitelor, iar acesta i-a adus premiul Nobel în 1908.

Alte articole din aceeași categorie

Ți-a plăcut articolul? Urmărește-ne pe Twitter @Streptococcul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>